Cu sufletul curat de Paște. Obiceiuri din vechiul Romanați care adună satul ca odinioară
0O seamă de obiceiuri care încă-i mai aduc pe membrii comunității împreună se practică până astăzi în câteva localități din sudul județului Olt, pe teritoriul fostului județ Romanați (alipit județului Olt).
Într-o localitate din fostul județ Romanați (sudul județului Olt), o poveste cu mirese și miri se deapănă an de an de Florii.
În alte câteva localități vecine, sătenii se prind, de Paște, în cele mai triste hore, garanții se încumetă, ici și colea, să mai tocmească, simbolic astăzi, muzicanții pentru a nu se pierde Govia, iar Păresimile, pentru care odinioară tinerii ar fi fost în stare să dezerteze, încă mai adună vecinii laolaltă.
Sunt ritualuri moștenite nimeni nu știe de când, pe care o mână de împătimiți iubitori ai tradițiilor, temându-se că trecerea timpului și progresul vor fi și cu acestea nemiloase, se încăpățânează să le țină în loc și pentru generațiile următoare.
Despre toate, „Weekend Adevărul“ a vorbit cu Valeru Ciurea, consultant artistic în cadrul Centrului Județean de Cultură și Artă Olt.
Spovedania pe petec alb
Un ritual unic în județul Olt, cel mai probabil și în țară, se săvârșește an de an, în Duminica Floriilor, la Izbiceni. Iertarea de Florii sau Spovedania pe petec alb îi adună la biserică pe tinerii care în anul precedent s-au cununat religios. Este, oarecum, o reeditare a nunții, mirele și mireasa îmbrăcând din nou straiele de cununie și pășind sfioși în Casa Domnului să-și ceară iertare pentru greșelile săvârșite.
„Se întâlnesc în curtea bisericii, socializează, își povestesc ce au făcut ei într-un an de la căsătoria lor. Intră apoi în biserică, miresele respectând regula de a nu intra cu capul descoperit. Cele care sunt lăuze sau au copii mici sunt scutite de a veni la biserică pentru Iertarea de Florii, urmând să vină în anul următor. Obiceiul se săvârșește o singură dată, în anul de după căsătorie“, explică Valeru Ciurea.
Momentul întâlnirii mirilor la biserică este precedat de ritualul de a-și cere iertare de la părinți, primii fiind părinții mirelui. Unii fac același gest și față de părinții lor spirituali, nașii. „Acest obicei se întâlnește doar aici. A mai fost sporadic la Giuvărăști, dar doar pentru că un preot de la Izbiceni a fost acolo și a încercat să-i obișnuiască și pe ei, dar n-a mers“, adaugă Valeru Ciurea.
Nu s-a răspândit, crede consultantul, pentru că este tipul de informație care are legătură cu „ADN-ul locului”, iar experiența a dovedit că nimic importat, fie el obicei sau meșteșug, n-a avut viață lungă pe teren neprielnic.
Preoții satului, păstrătorii obiceiului
An de an, tabloul cu miresele adunate ciorchine la ușa bisericii, care mai sfioase, care mai îndrăznețe, le transpune pe bătrânele satului care ies de la slujba de Florii în tinerețea lor. Unele le privesc simplu, cu ochii în lacrimi, altele simt nevoia să le povățuiască.
După ce se încheie slujba specială oficiată de preoți pentru acest moment, tinerii sunt spovediți, iar fiecare cuplu se îndreaptă către nași, de obicei, unde are loc o petrecere de Florii. Aici vor fi din nou împreună mirii, nașii și părinții.
„Se numește Spovedania pe petec alb pentru că ei vin cu un prosop alb pe care se așază în genunchi în fața preotului. De obicei, acel petic, însemnând un prosop, un pled, un ștergar, îl lasă la biserică“, precizează Valeru Ciurea.
Te întrebi cum de acest obicei nu s-a pierdut, cum sunt atâtea altele despre care mai auzi doar din istorisirile bunicilor. Consultantul Valeru Ciurea vine însă cu explicația: faptul că la biserica din Izbiceni au slujit dintotdeauna cel puțin doi preoți, fie oameni ai locului, fie nu, dar care au preluat obiceiul, a fost de mare ajutor.
„Preoții au preluat obiceiul local și l-au și dus mai departe. Dacă ar fi fost un singur preot și ar fi fost din altă parte, era foarte posibil ca obiceiul să dispară, pentru că, în afara părinților și a nașilor, care-i îndeamnă pe tineri să meargă la biserică, în principal preoții sunt cei care au puterea aceasta, înrâurirea asupra lor, să-i convingă să vină, să păstreze obiceiul“, a mai spus Ciurea.
Valeru Ciurea culege mărturii despre acest obicei de peste 20 de ani, de când alături de regretatul om de cultură Visi Ghencea a filmat pentru prima dată obiceiul Iertarea de Florii la Izbiceni. Au povestit despre el tineri și bătrâni, în schimb nu a dat până acum de niciun document scris.
„Dacă eu stau de vorbă acum cu persoane care au 80 de ani și peste și îmi povestesc că părinții lor și bunicii lor au făcut asta, are cel puțin 200 de ani obiceiul. Mai departe nu mă pot duce, pentru că nu am mărturii. Acum încep o cercetare prin arhivele episcopiei, ale protoieriilor, prin arhiva bisericii de acolo, să găsim urme ale obiceiului, scrise undeva, în catastifele preoților. Trebuie să existe undeva o mărturie scrisă“, speră Ciurea.
Pentru că este evidentă nevoia ca despre astfel de lucruri să rămână și mărturii scrise pentru generațiile viitoare, preoții s-au gândit ca de acum să le ceară mirilor să confirme în scris că vor fi prezenți la Iertarea de Florii, iar participarea, a sugerat Valeru Ciurea, să fie atestată prin eliberarea unui document. Astfel, chiar dacă familia respectivă nu va păstra documentul, el va exista în arhivele bisericii.
Govia, sărbătoarea pusă la cale de garanți
De Sfântul Gheorghe, în unele localități din Romanați, de Florii în altele, avea loc Govia. Tinerii satului, care își asumau să plătească muzicanții pentru petrecerile de peste an, strângeau de la săteni bani în acest scop.
„Acești tineri, care se numeau garanți, garantau că-i vor plăti pe lăutarii pe care-i angajau pentru un an întreg. Și garanții umblau prin sat și strângeau bani și produse – porumb, brânză, păsări etc. –, pentru că la lăutari se dădeau și produse. Pe lângă cele necesare pentru plata lăutarilor – și, de ce să nu o spunem, și pentru o petrecere între ei – se strângeau și vin și țuică, de toate. Ei bine, acești garanți mai strângeau obiecte realizate de fetele din gospodăria respectivă, pe care le scoteau cumva la mezat, la vânzare. Bineînțeles că nu veneau vecinii să ia obiectul dat de cineva, ci părinții fetelor răscumpărau acele obiecte. Garanții se urcau pe căruțele pe care era improvizată o scenă, luau obiectul și îl strigau, de exemplu: <Al cui este acest odor / Să vină cu-n polișor>“, a explicat Valeru Ciurea cum se defășura totul.
De dragul de a se întâlni și astăzi cu prilejul Goviei, chiar dacă nu mai există necesitatea de a strânge bani pentru lăutarii care să le cânte la petrecerile de peste an, în câteva localități se mai păstrează obiceiul ca sătenii să aducă obiecte pe care ulterior să le răscumpere. Tinerii fac astfel o colecție impresionantă de portrete, în special, pe care le strigă de pe scenă și pentru care proprietarii plătesc o sumă.
„La Orlea, Govia se făcea exclusiv cu fotografii sau tablouri ale celor care muriseră. Era o Govie fără muzică, era doar un moment de comemorare. Lucru care se întâmpla și la Islaz, și care încă se mai întâmplă. La Cilieni e un mix, iar la Vișina se mai organizează doar un spectacol. La Cilieni există și astăzi un fel de garanți. Ce mai e deosebit acolo: fie garanții, fie părinții, mai duc pe scenă și câte un copil, iar de pe scenă se strigă: Al cui e? Iar apoi vin părinții și-l răscumpără“, completează Valeru Ciurea.
Horele de pomană, obicei de patrimoniu
Un ritual cu o încărcătură emoțională deosebită se săvârșește în primele zile de Paște. Tinerii care au murit prematur sunt pomeniți în cadrul horelor de pomană, obicei întâlnit în localități din aproape toate județele din Oltenia. Horele de pomană au fost incluse, în 2021, în lista Patrimoniului cultural imaterial național ca elemente vii de patrimoniu, din colectivul de cercetare făcând parte și consultantul Valeru Ciurea.
Horele de pomană se fac în prima, a doua și a treia zi de Paște. În Olt se întâlnesc tot în sudul județului, în localități din fostul județ Romanați. Părinții copiilor sau tinerilor decedați se întâlneau și stabileau împreună ordinea în care să fie organizate horele. De obicei se ținea cont de vârsta celor decedați, pentru cei mai mici fiind organizate primele.
Obiceiul, practicat și astăzi în câteva localități oltene, este o îmbinare între ritualurile de nuntă și cele de pomană. Doi tineri se îmbracă cu elemente de mire și mireasă, iar ritualul începe în curtea părinților celui decedat, unde se organizează o masă, „ca la o cununie civilă“, dar fără muzică. După masa organizată acasă, alaiul se îndreaptă, de data aceasta cu muzică, dar o muzică de fanfară, către locul stabilit pentru horele de pomană.
„Drumul lor trecea obligatoriu pe la cimitir, unde avea loc un moment de reculegere, timp în care muzica aceea care îi însoțise pe stradă – ceva nici de nuntă, nici de înmormântare, ceva liniștit, dar suficient de pregnant cât să-ți pulseze sângele mai tare și să se încrețească pielea pe tine – înceta. La cimitir fac o pauză, după care pleacă spre locul horei“, dezvăluie Valeru Ciurea.
Tot satul se prinde în horă, iar din mijlocul horei se împart participanților bucate, băutură și chiar mici obiecte. Hora se încheie doar atunci când se sfârșesc bucatele și obiectele pregătite spre a fi date de pomană. Muzicanții – care folosesc de obicei goarna și toba mare – sunt răsplătiți la rândul lor, aceștia primind un pachet cu ce se împarte în horă și bani conform înțelegerii. În timp, obiceiul a suferit modificări, însă important este că s-a păstrat, spune Valeru Ciurea.
„Am întâlnit în timpul cercetării și am pus problema aceasta atunci când am depus dosarul: au existat situații în care preoții i-au îndemnat pe oameni – și știm ce înseamnă a-i îndemna pe oameni, pentru că oamenii se tem – să vină acum să facă obiceiul în curtea bisericii. L-au luat din mijlocul satului și l-au dus în curtea bisericii. Până la urmă este bine și că încă se mai întâmplă așa, mai rău va fi când n-o să se mai facă“. Deși sunt cele mai triste hore, părinții tinerilor își plâng copiii departe de ochii lumii. „Oamenii au tăria și obiceiul le impune lucrul acesta: n-ai să-i vezi plângând. Ei plâng când se termină și când rămân singuri acasă“, mai spune Ciurea.
Obiceiul hibrid care împletește partea religioasă cu cea laică
Într-o singură localitate din Olt, Vișina (cunoscută și ca Vișina Veche), oamenii încă se mai întâlnesc în prima joie de după Sfintele Paști și petrec, adunați la porți, pe criterii de vecinătate. Așa se încheie aici Păresimile, ciclul pomenilor organizate în postul Paștelui. Dimineața, femeile merg la biserică și duc o colivă la sfințit, iar după amiaza se întind mesele în drum, după asfințitul soarelui pornindu-se adevărate petreceri.
„Este un obicei hibrid. Dimineața se duc la biserică femeile, plătesc la preot Păresimile, se mai face o colivă și până-n prânz obiceiul este pentru morții comemorați în post. După-amiază ies la porți, pe criterii de vecinătăți, de rudenie, și petrec până dimineața. Astăzi se ține mult mai puțin decât înainte. În 2000 era tot satul la porți. Acum...“, spune cu amărăciune Valeru Ciurea.
Se întâmplă astfel pentru că ziua din săptămână este una lucrătoare, iar astăzi oamenii nu mai merg la munca câmpului, ci au program strict de lucru. Vin tot mai rar și de prin țară, deși odinioară era un motiv întemeiat să se întoarcă în curtea părintească. Obiceiul a supraviețuit aproape miraculos în comunism, când nu era permis nimănui să piardă o zi de muncă, exact în perioada lucrărilor de primăvară.
„Fiind joi, în mijlocul săptămânii, era exact perioada în care făceau însămânțările. Îi obișnuiseră însă pe mai-marii zilei că ziua aceasta este a lor. Unul spunea că a fugit din armată ca să vină să facă Păresimile acasă, atât de mult conta“, a mai dezvăluit Ciurea.
Tot în perioada Sărbătorilor Pascale încă se mai păstrează obiceiul de a merge, în prima, a doua sau a treia zi de Paște, în funcție de localitate, cu bucatele la biserică, unde se întind mesele, preotul rostește binecuvântarea și membrii comunității mănâncă împreună și ciocnesc ouă.
În două localități vecine din Olt, Izvoru, respectiv Bistrița Nouă, în prima zi de marți de după Duminica Tomii oamenii merg cu bucate în cimitir și le dau de pomană la mormânt, de Marțea Negrilor sau Paștele Blajinilor. Ca și în cazul Păresimilor, fiind o zi lucrătoare, prezența în cimitir s-a împuținat de la un an la altul. Mai mult, sunt familii care și-au găsit rostul în străinătate și care nu mai reușesc să vină, rugând diverse rude sau cunoștințe să pregătească în locul lor bucatele de împărțit, astfel încât și morții lor să primească pomana pe care, se crede, sufletele trecute dincolo o așteaptă în această zi.
Se încarcă comentariile...
